Niram Art Magazine

Şi căuta atât de insistent, cu o disperare atât de furioasă – o, disperarea ce se adapă din negrul mister paralizant, crescând în tensiune şi depăşindu-se, adică devenind cu totul altceva: din furie, dintr-o sălbatică solitudine îndepărtată de oameni pentru a-i înţelege şi altminteri, prin prisma pathosului distanţei, numai aşa rămânând tu însuţi!! –, încât, îmboldit de „presimţirea supraomului” (Nietzsche), un inspirat admirator atent, greoi şi genial cum era Rilke, exclama, la un moment anume, în studiul său, de o splendidă acurateţe comprehensivă:

„Niciodată nu s-a adunat atât de mult un trup omenesc în jurul vieţii lui interioare, atât de concentrat asupra propriului său suflet şi apoi iar îndreptat de puterea elastică a sângelui.”

Pentru ca altundeva, contemplând iar şi iar obiectul studiului său, frământându-se sub zodia incredibilului şi a excepţionalului admirat, străin şi familiar în egală măsură, autorul Elegiilor duineze să afirme excedat: „Aici exista viaţa, exista de o mie de ori în fiece minut viaţa, în dor şi alean, în nebunie şi spaimă, în pierdere şi în câştig.”

Sau, în altă parte: „atâta viaţă, grea şi anonimă, emană din această operă” al cărui autor căuta, îndărătnic şi genial, „corpurile în care viaţa e mai plină, mai crudă şi mai fără tihnă” pentru a le aşeza în „eternul azi al spiritului”.

Cine caută – împins de conştiinţa tragică a finitudinii proprii – viaţa/viul pretutindeni, nu are nici o şansă, dar absolut nici una, să n-o găsească; dimpotrivă, el se va înfrupta din viaţă, din porţiile de viu ale acesteia cu foame, cu sete, iar pe măsură ce se va ospăta din „bucatele” alese ale viului, va redescoperi, treptat-treptat, că foamea de viu – de la un punct încolo – nu este altceva decât foamea de tine însuţi, decât foamea de destin asemuit de autorul Genealogiei moralei – în siajul marilor romantici neîntrecuţi – cu boala.

Încercat şi el de foamea de destin, abia intuită, nenumită ca atare însă, plonjând „în necunoscutul care se-adânceşte”, Hans Castorp îi ascultă, după cum am afirmat, pe cei doi maeştri, unul solar, apolinic, însă perfect uscat, lipsit de forţa vie caracteristică unei Clavdii Chauchat bunăoară (un catalizator al viului), şi celălalt, întunecat, închis în grotele ratării vocaţiei sale de preot, resursele demonice fiindu-i intuite prematur, încă pe când îşi făcea studiile, uimindu-i pe profesorii săi prin replicile îndrăcite (şi nu numai!) şi explodând, într-un târziu, în tentaţia irezistibilă de a se azvârli în ghearele întunericului.

Dacă pe întinderea a sute de pagini Hans Castorp se împotmoleşte, când şi când, în îndoială, preferând să-i asculte mai mult pe cei doi maeştri, comentariile lui fiind rare, destul de rezervate şi, oricum, firesc, neavizate, iar intervenţiile, în marea majoritate a cazurilor, îi sunt bruiate de învăţătorii „atotştiutori”, distanţa formată între maeştri şi ucenic fiind una de sorginte instinctivă, după expediţia făcută pe munte, când perspicacele alumn neascultător se rătăceşte, îmboldit de botul umed al morţii, el în realitate are şansa limpezirii acolo, chiar în miezul, în bolgiile de o furie disperată ale acelui segment când viaţa se ia la trântă cu moartea savant deghizată la începutul acelui carnaval, al acelei apocalipse albe – un elogiu furios, mirabil, înfricoşător al viului.

Limpezirea e totală, de cristal, şi intervine după, ţineţi minte, foamea de singurătate instigată parcă de unele îndemnuri, constatări nietzscheene exprimate prin gura lui Zarathustra, cripticul apostol al supraomului –: „Fugi, prietene, află-ţi scăparea în singurătate.”; „Vai, există mereu prea multe adâncimi pentru cei singuratici!” –, pe de o parte, iar pe de alta, comprehensiunea hanscastorpiană survine după „nevoia de a intra într-o legătură mai intimă şi mai liberă cu muntele copleşit de zăpadă, pentru care începuse să simtă o chemare deosebită”, inclusiv pentru a-şi împlini solitudinea.

Singurătatea îi umplea orele de hălăduire pe munte, cât şi inima, „cu un sentiment de o sălbatică şi critică îndepărtare de oameni”, iar afundarea în peisajul devenit, încetul cu încetul, organic străin, îl copleşeşte, totuşi, surprinzându-l sub semnul unei spaime „tainice şi primitive” înrudite cu teribila frică de moarte – condiţii propice maturizării, analizelor lucide şi, în consecinţă, unor dialoguri pe deplin lămuritoare privind raporturile cu „Satana pedagogică”, precum şi cu celălalt învăţător, amândoi taxaţi, în miezul analizelor, drept nişte flecari simpatici.

Lumea de zăpadă pentru care simţise o chemare acut-imperioasă i se pare deodată lui Castorp un soi de „cristalometrie stupid de ordonată”, şi el, junele care pluteşte prin imensul, tulburătorul imperiu de omăt, asistat de atrocele, dulcele, veselul, dezmăţatul Dionysos – „marele zeu echivoc şi ispititor” (Nietzsche) – se redescoperă cuprins de exaltare, de o stare stranie, vecină cu beţia, rătăcirea în inima infernului alb constituind un vârf, trăit cu intensitate, al pierderii lui de până în acea clipă de o maximă importanţă.

Hans se smulge din strânsoarea acelor mâini de gheaţă, un fel „de mâini ale nimănui”, se somează imperios să nu se mai ia „la harţă cu furtuna”, alegând din noianul de imagini, metafore, secvenţe marine, fantomatice, „climatul viu al celor vii!”, miresmele viului, oamenii văzuţi cu ochiul minţii, iubiţi, contemplaţi cu un amestec de suferinţă şi dragoste: „Oamenii, copii ai soarelui şi ai mării, se mişcau şi se odihneau bucuroşi şi înţelepţi, o omenire frumoasă şi tânără, atât de plăcută la vedere încât privind-o, inima lui Hans Castorp se dilată plină de durere şi de dragoste.”

Faptul că junele copil al omăturilor este încercat de stări contradictorii trăite cu maximă intensitate – ba îi este frică, simţindu-se încolţit de o spaimă sălbatică, terifiantă, căreia îi intuieşte esenţa, „substanţa” intrinsecă, şi mânat parcă de credinţa unamunoiană conform căreia „spaima spiritului este poarta adevărului substanţial”, se lasă locuit, cutremurat din rădăcini, în continuare, de terifica spaimă, ba se regăseşte ferecat într-o singurătate atroce, inumană prin tensiunile-i colcăind, întoarse în ele însele, ba se înfruptă din grandoarea inalienabilă a muntelui – îl azvârle pe Hans Castorp sub zodia de fier a unei teribile şi fascinante, în egală măsură, revelaţii: până în acel crucial minut, el, curajosul nesăbuit şi profund fără să fi ştiut, se aventurase în compania lui Naphta şi Settembrini pe cei mai periculoşi munţi, rătăcindu-se şi realizând, la un moment dat, că taman o asemenea experienţă i-a oferit prilejul să afle totul despre om, despre boală şi trup, despre viaţă şi moarte, ajungând la concluzia că „interesul pe care-l simţi pentru moarte şi boală nu este decât o formă a interesului pentru viaţă.”

 

Descoperirea gradului prim de înrudire a bolii, trupului, iubirii, vieţii şi morţii, îl face să se regăsească acolo, sus, sus de tot, lângă coloana înaltă în preajma căreia fusese aruncat, îl sileşte să se mişte… aşa cum, în viziunea lui Nietzsche, se mişcă ideile mari, pe vârful picioruşelor de porumbel. Din magma încinsă a esenţei, Castorp înţelege că „desfrânarea morţii izvorăşte din viaţă, şi fără ea, viaţa n-ar mai fi […] Moartea este o mare forţă. Când te apropii de ea, te descoperi şi mergi cu pas cadenţat, în vârful picioarelor.” Şi se întâmplă aşa, fiindcă – susţine Miguel de Unamuno în monografia despre Don Quijote, invocată de noi şi cu alte prilejuri – „moartea nu învinge viaţa, ucigând-o. Moarte şi viaţă sunt doar nişte biete cuvinte pe care le folosim în această temniţă a timpului şi a spaţiului; au aceeaşi rădăcină amândouă, iar rădăcinile acestei rădăcini se află înfipte în veşnicia infinitului: în Dumnezeu, Conştiinţa universului.” (s.n.)

 

Aidoma lui Castor Ionescu, „odrasla spirituală” a lui Zarathustra, Hans Castorp (ce nume înrudite, rădăcina comună amândurora – castor – purtând un sâmbure bogat în simboluri!) devine, în urma reavănă şi violentă a revelaţiei, brusc, practic (în sens castorionescian se înţelege), şi îşi redobândeşte – în consecinţa unei lupte acerbe, edificatoare – viaţa, şi odată cu ea dorinţa de a-i da onorurile cuvenite morţii care nu are nimic comun cu iubirea, despărţindu-se astfel de „doamna din colonii” în favoarea viului, în favoarea existenţei, instinctul de a rămâne viu fiind incomparabil mai puternic decât instinctul – şi el de o forţă incomensurabilă – de a ceda, căzând astfel pradă morţii ultime, care se dezlănţuise, dându-i târcoale în inima furtunii în intenţia de a-l pedepsi pe junele necopt şi lipsit de minte pentru aroganţa de a sfida furtuna, muntele, aruncându-i mănuşa nimănui altcuiva decât, oho, ei, purtătoarei de haine negre, botezate de Castor atât de nobil: doamna din colonii.

 O, da-da, se pare că „viaţa avea intenţii bune în privinţa copilului ei răsfăţat ce apucase căi rătăcite…”.

 Şi tocmai pentru că dorinţa de cunoaştere îl mânase să tatoneze, să guste, să adune învăţăminte pe acele „căi rătăcite”, din foamea de a-i oferi încă o şansă, poate ultima, existenţa îşi făcuse alte planuri decât acela de a-l ceda neantului celui din urmă. Dar mai era ceva la mijloc. Ceva de o extremă importanţă, făcând parte din existenţa unui vis superior, viu, din care nici unul dintre noi – probabil – nu s-a trezit şi nici nu se va trezi vreodată, continuând să dormim toţi laolaltă – aşa cum suntem descinşi din iarba unui obscur zeu, curat ca porumbeii, viclean ca şerpii, transparent şi candid precum copiii – în raza privirii unui zeu care se întrupează în marile amiezi ale înălţimilor: „[…] nu visezi numai cu propriul tău suflet, ci visezi într-un fel oarecum anonim şi comun, chiar dacă într-un mod unic.

Marele suflet din care tu nu eşti decât o părticică visează prin tine, în felul tău, lucruri pe care în taină le visează veşnic noi – despre tinereţea, despre nădejdea, despre fericirea, despre pacea lui… şi despre festinul lui sângeros. Iată-mă rezemat de coloană şi mai păstrez încă în trup adevărate vestigii ale visului meu, fiorul de gheaţă care m-a străbătut în faţa festinului sângeros, dar mai păstrez şi bucuria inimii, pe care am simţit-o în faţa fericirii şi evlavioaselor obiceiuri ale umanităţii albe.”

 

 

Marele suflet – provocatorul „uriaşei oscilaţii de pendul” (trădarea Sfântului Petru, care ulterior devine piatra de temelie a Bisericii; expresia aşezată între ghilimele îi aparţine lui Erich Auerbach) – avându-şi probabil rădăcinile rădăcinilor înfipte şi în celălalt versant, în refuzul subteranistului – excedat de faptul că ne-am dezobişnuit de viaţa vie – de a accepta că doi ori doi fac patru, în descoperirea lui Ivan Ilici: „Cât de bine e şi simplu e! […] Dar moartea? Ea pe unde e?”, în decizia lui Castor Ionescu de a fi practic, adică de a face rost de viaţă… pentru a rămâne în viaţă, pentru a se menţine viu, din ce în ce mai viu, în visul lui Hans Castorp scurs din visul altcuiva, cu mult mai mare, în dimineaţa uriaşă a unui poet trezindu-se din somn, ca dintr-un vers: cu respiraţia tăiată şi cu sufletul încărcat de „melancolia lucrurilor isprăvite” (Nietzsche) şi înfometate, cu toate acestea, de alte lucruri, descoperiri, dibuiri, căutări, tatonări sub semnul religiei viului – o temă, iată, abia atinsă, o temă imposibilă, de care nu vom înceta să ne apropiem pe vârful picioarelor; o temă-prieten totuşi, complice fără pată, făcând parte – ca şi prietenii propriu-zişi, în opinia lui Schopenhauer – „din avutul nostru privilegiat”. O temă la care vom reveni. Negreşit.

 

Fragment din vol. Religia viului,

În curs de apariţie la Editura Ideea Europeană